Da,este vorba despre starea pe care mi-a indus-o cartea cu acelasi nume a lui GL.
O reverie,avuta cu teama si tremur in mintea mea si care m-a purtat departe, departe,inainte si inapoi prin viata mea."Un edificiu afectiv",spune Domnul Liiceanu,pe care ti-l construiesti in viata.
Am stat asa cu ochii in tavan un timp destul de indelungat si tare mult as fi vrut sa fi avut imagine filmica a gandurilor mele.Ar fi fost un spectacol rar.Imaginea gandurilor si in alt plan,imaginea fetei mele dezamagite.Am deschis toate sertarele memoriei si le-am inchis aproape pe toate la loc.Nu am gasit in acest rastimp nici macar doi oameni.Si daca am gasit,imaginea lor se curma brusc in trecut pentru ca "edificiul" nu a rezistat.
Sa fie...?Sau mai degraba....?Ba nu,omul cel mai drag care m-a "ajutat sa trec prin viata" a fost...Nu merge.Am avut o analiza serioasa si am alungat stereotipurile din toata aceasta trecere prin constiinta si din pacate nu am gasit nimic.
Desigur,e ceva neinregula cu mine.Categoric eu nu am eruditia si bogatia valorilor pe care le are Domnul Liiceanu.Nu am trait cat a trait domnia sa,dar nici macar o sanatoasa reactie ferma si la obiect cum avea Tata nu am avut;"eu tin la Nea Ilie pentru ca el m-a facut om.Mi-a pus meseria in mana si m-a ajutat sa-mi gasesc un rost.NU am sa-l uit niciodata pe acest om."
E trist si ingrijorator nu-i asa?
Traim vremuri grele si tulburi zic eu.Stiu ca si asta este un cliseu la fel de penibil ca mostenirea grea dar asta simt.
In acest ceas(de cumpana a vietii...etc,trist, cand Primavara nu a venit inca,si Iarna a trecut lasand urme adanci...etc)constat cu tristete Domnule Liiceanu ca sunt un om mic,suficient si neinspirat si ma declar neprotejata si expusa nedrept.Fapt pentru care ma si supar pe viata care m-a lasat asa de izbeliste, fara acest "zid de fiinte iubite care ne inconjoara".Si evident,nu sunt buna de nimic.
Dar multumesc totusi,ca datorita cartii dumneavoastra am inteles macar,cat de singura si pustie sunt,fara acesti oameni care sa ma iubeasca si pe care sa-i iubesc pana la capat.
Poate ca m-am nascut prea tarziu,sau prea devreme.Poate ca am ratat intrarea in viata in anii aceia,din cauza razboiului.Mama era prea speriata si prea nehotarata si a anulat maritisul cu Domnul Ofiter.Si asa, m-am nascut eu, in timpul nametilor cat casa in asprii ani 50,cand greul venise peste noi si "uratul" si "nimicul" se instalau in viata noastra.
Am cunoscut si eu in anii mei multe valori si am admirat multe persoane.Dar ei nu erau acei "oameni"despre care vorbiti dumneavoastra in carte,chiar si daca nu erau "nume".Si cred ca pe langa toate aceste lipsuri era, lipsa iubirii.Din oricare sens ar fi venit ea.Nu vreau sa judec.Ma opresc aici.
Cartea dumneavoastra Domnule Liiceanu,dincolo de ironiile mele, mi-a produs o mare,mare tristete.Acesta e un adevar.
Altfel poate,as fi avut si eu sansa sa am "stratul de protectie care sa ma ajute sa trec prin viata".
Ramane sa sper,in orgoliul meu ranit,ca poate am fost macar pentru altii, unul dintre "anonimi"si astept ca iubirea , sa ma scoata in amintirea cuiva.
Multumesc.
